“Portretul luptătorului la tinereţe” – în război cu cenzura

Iulia Blaga semnala, în timpul recent încheiatului Festival de Film de la Berlin, într-un articol publicat de Hotnews şi LiterNet, un scandal care stătea să erupă şi care pleca de la solicitarea Institutului Elie Wiesel ca filmul lui Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe, să fie interzis pe motiv că “e un documentar fascist”.

Vodpod videos no longer available.

Organizatorii festivalului au oferit imediat un răspuns lămuritor, după cum ne arată Iulia Blaga în acelaşi articol, iar realizatorii filmului au reacţionat prompt şi cu bun simţ, Constantin Popescu declarând pentru Hotnews:

Îmi exprim în primul rând tristeţea faţă de faptul că demersul meu cinematografic a fost înţeles eronat. Nu am vrut şi nu vreau să îmi bazez debutul pe un scandal sau pe o controversă, de aceea îmi limitez cât mai mult declaraţiile. Nu are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea este că atunci când vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, întâi de toate, să îl vezi. Şi după ce te-ai lămurit că nu este un documentar ci o ficţiune, poţi trage o concluzie, poţi afirma orice şi poţi avea orice opinie.

Cei care au protestat nici nu au ştiut că filmul nu concurează în Secţiunea Oficială şi au trimis scrisoarea juriului competiţiei. Filmul este în Forum. Mă rog. Nu vreau să comentez prea mult pe marginea protestului. Nu consider că trebuie să dau explicaţii nimănui. Afirmaţiile sunt neîntemeiate. Lucrez la acest film de atâţia ani. Nu era nici un secret. De ce abia acum se comentează acest lucru? Secţiunea a avut o poziţie oficială. Este vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică. Fiecare cineast are dreptul la o opinie şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu.

Politica pumnului în gură, orice altă formă de cenzură mi se par nepotrivite şi nu cred că asta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva în legătură cu o opinie. Filmul nu dezbate, ci prezintă. Este vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Nu înseamnă neapărat că dacă am făcut un film pe tema asta sunt de acord cu toate personajele filmului. Nici nu înţeleg cum ar putea înţelege cineva aşa ceva.

În film sunt prezentate două lumi aflate în conflict, comuniştii şi opozanţii regimului. De ce nu mă acuză nimeni că aş fi comunist? Oare regizorii care au realizat filme despre nazism au fost sau sunt nazişti? E ridicol. Sigur, am înţeles că acuzaţiile se referă la Ion Gavrilă-Ogoranu şi nu la mine. Dar filmul, atunci când va fi gata cu totul, va avea trei părţi, pentru că ar fi fost imposibil de acoperit, aşa cum văd eu lucrurile, atât de multe aspecte, grupuri, ideologii, opinii, decizii, drame într-un singur film. În celelalte două părţi am să prezint alt fel de oameni, diferite tipuri de opoziţii şi aşa mai departe. Aşa înţeleg eu să prezint lucrurile, netrunchiat. Pentru că este important să ne cunoaştem istoria.

Dacă toate controversele iscate s-ar fi redus la situaţia tip Radio Erevan, am fi avut doar de-a face cu încă un episod hazliu din seria “legionarii e nişte răi”.

Numai că vocile contestatare dau dovadă de exces de zel şi cer în continuare, nici mai mult nici mai puţin, decât interzicerea proiecţiilor filmului în România!

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti a reacţionat la rândul său, dând publicităţii un comunicat pe care prietenul Mihai Cruşoveanu de la Şoim Press îl prezintă într-un articol pe care il redau şi eu, integral, aici:

CENZURAT în ROMÂNIA: Portretul luptătorului la tinereţe

În 1947 grupările de partizani anticomunişti se retrăgeau în munţi. Inamici ai sistemului, vânaţi de autorităţi şi iubiţi de românii simpli, partizanii au parte de un destin exemplar. Evenimentele din filmul lui Constantin Popescu sunt inspirate din realitate, acţiunea având loc pe durata unui întreg deceniu. Categoric unul dintre cele mai aşteptate debuturi din ultimii ani.

COMUNICAT Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti

In legatura cu protestul unor evrei referitor la filmul care prezinta luptele grupului Ion Gavrila Ogoranu, fostii detinuti politici luptatori anticomunisti au de precizat doar atat:

1. Cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate anticomuniste din muntii Romaniei, dovedesc ca sunt de partea celor ce i-au prigonit pe acestia, adica sunt de partea comunistilor care au instaurat in Romania un regim criminal si ilegitim.

2. Deoarece Tribunalul International de la Nurnberg nu a considerat Miscarea Legionara ca fascista, nazista sau colaborationista, cei ce azi acuza pe legionari rezulta ca nu recunosc legitimitatea acestui Tribunal si contesta autoritatea de lucru judecat.

3. Legionarii totdeauna au facut o distinctie clara intre marea masa a evreilor cinstiti, muncitori, loiali statului roman, si respectiv minoritatea care s-a dedat la acte de coruptie si care a sprijinit regimul comunist, in numele caruia au savarsit crime, torturi si siluiri de constiinte.

In concluzie, cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate din muntii Romaniei, pot fi etichetati ca dusmani ai poporului roman.

Istoria Romaniei a glorificat si va glorifica de-a pururi eroii din Rezistenta Nationala Anticomunista.

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie românească cu trei copii, în Ţara Făgăraşului. A învăţat la liceul “Radu Negru” din Făgăraş, unde a fãcut parte din Frăţia de Cruce “Negoiul”. A urmat timp de patru ani cursurile a două facultăţi: Facultatea de Agronomie din Cluj şi Academia de Înalte Studii Economice Braşov. A făcut armata la 12 Vânători de Munte (pentru un timp participând la frontul de apus) şi la Şcoala Militară de ofiţeri Câmpulung Muscel.

S-a angajat ca luptător anticomunist şi în facultate, la Cluj şi la Braşov. S-a încadrat cu întreaga viaţă deplin şi pentru totdeauna în Rezistenţa armată anticomunistă, conducând şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşan. În această calitate a desfăşurat un parteneriat militar cu NATO anticomunist în anii 1951-1954. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare şi, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuţie la intervenţia directă a preşedintelui american, Nixon.

Scurt istoric al rezistenţei armate anticomuniste din România

de Ion Gavrilă Ogoranu

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.

Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.

Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse, şi Pavel Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Naţional Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold “Kim” Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.

Un grup înarmat de rezistenţă anticomunistă, trebuia să aibă următoarele caracteristici:

1. Un număr de doi sau mai mulţi luptători (189 – în banda Victor Lupşa – Vrancea, 250 – în banda Vasile Dunca – Maramureş etc) hotărâţi să se opună cu arma conducerii comuniste, pentru a o dărâma.
2. Un număr de oameni de sprijin al luptătorilor, care ajungea până la ordinul miilor, oameni ce au dat adăpost, hrană şi informaţii grupurilor de luptători.
3. Un sector muntos sau păduros, în care să activeze, şi un număr de localităţi unde să-şi exercite influenţa asupra populaţiei.
4. Forţe ale Securităţii şi Miliţiei, de la un pluton până la o armată de multe batalioane sau regimente, cu tehnică de luptă, care au acţionat după toate regulile războiului, împotriva grupului, câteva zile, câteva luni, sau ani în şir (20 de ani în munţii Bucovinei).
5. Un număr de câţiva luptători din grup ucişi, sau prinşi răniţi în ciocnirile cu forţele Securităţii.
6. Un număr de câţiva dintre luptători sau dintre sprijinitori ucişi în anchete la Securitate.
7. Neapărat unul sau mai multe Iude, care i-au vândut, pentru bani sau avantaje materiale, pe luptători, pentru ca aceştia să fie prinşi vii sau răniţi.
8. Un proces sau mai multe procese publice sau secrete în care s-au dat zeci, sute sau mii de condamnări (cazul zonei Făgăraş), dintre care multe la moarte şi confiscarea averii.
9. Execuţii ale celor condamnaţi la moarte în locuri dosite, aruncarea cadavrelor în gropi comune, necunoscute până în ziua de azi, sau execuţii fără condamnare, în locuri publice, pentru a înspăimânta populaţia (la Câmpeni, a rudelor episcopului Valerian Trifa).
10. Uciderea celor condamnaţi la închisoare în afara Penitenciarului, în condiţii necunoscute.
11. Instalarea unui regim de teroare asupra familiilor, sprijinitorilor şi populaţiei din localităţi (bătăi, chinuri, confiscarea averii, familii distruse, alungarea din case, strămutarea lor forţată, copii neprimiţi la şcoli, servicii militarii în unităţi de pedepsire de muncă forţată, sate întregi dislocate în Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munţii Apuseni.)
12. Arogarea dreptului de viaţă, libertate sau moarte, de către câţiva ofiţeri de Securitate, care puteau face în sectorul lor orice crimă şi fărădelege, fără a da socoteală nimănui.

Grupuri de rezistenţă armată

Grupurile cele mai cunoscute, conform documentelor din arhiva securităţii sunt:

* În Banat: col. Ion Uţă, Spiru Blănaru, comandor Petru Domăşneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambruş, Ion Tănase, Dumitru Işfănuţ (Sfârlogea), Vernichescu, Nicolae Doran, Liviu Vuc;
* În Munţii Apuseni (Alba): Dr. Iosif Capotă, Teodor Şuşman, col. Nicolae Dabija, fraţii Macavei, Ştefan Popa, Maxim Sandu, fraţii Spaniol;
* În Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan;
* În Rodna: Leonida Bodiu (organizaţia Cruce şi Spadă)
* În Vâlcea: Gheorghe Pele, Şerban Secu, Ion Jijie;
* În Craiova: generalul Ion Carlaonţ, Marin Dumitraşcu;
* În Gorj: cpt. Mihai Brâncuşi;
* În Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu, Nicolae Trocan, fraţii Croitoru;
* În Crişul Alb: Gligor Cantemir, Ion Luluşa, Adrian Mihuţ;
* În Maramureş: Vasile Popşa, Ilie Zubaşcu, Gavrilă Mihali-Ştrifundă, Ion Ilban, Nicolae Pop, Vasile Dunca, “banda” de preoţi greco-catolici;
* În Vrancea: fraţii Paragină, Victor Lupşa;
* În Bârlad: Constantin Dan;
* În Bacău: Vasile Corduneanu;
* În Cluj: Gheorghe Paşca, Alexandru Podea, Pop, maior Emil Oniga, Cornel Deac;
* În Suceava: Silvestru Hazmei;
* În Munţii Făgăraş:
o la sud: colonel Gheorghe Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, Apostol;
o la nord: Dumitriu (Gheorghe Ionele), Făină, Ion Cândea şi Grupul Carpatin Făgărăşan.

Într-un raport al Securităţii a fost dată cifra de 1300 de astfel de grupări. În arhiva Securităţii nu se găsesc date despre grupurile paraşutate de puterile vestice în România, decât ceea ce a apărut în presă cu prilejul procesului din noiembrie 1953, necunoscându-li-se numărul.

Între grupurile de rezistenţă din munţi, se numără şi grupul făgărăşan, la început sub numele de banda Haşu, banda Haşu-Gavrilă, banda Gavrilă. Ei s-au numit Grupul Carpatin Făgărăşan.

Grupul Carpatin Făgărăşan

Era prin 1947. Câteva sute de făgărăşeni gata de a se opune cu arma stăpânirii comuniste impusă de Armata Roşie. Era vremea când Braşovul urma să se numească Oraşul Stalin, din raionul Stalin, din regiunea Stalin, unde era instalat la Securitate (care încă mai avu scurt timp denumirea de Siguranţa statului) consilierul sovietic Alexandru Filipov, ajutat de colonelul de securitate Coloman Ambruş, căpitanii Ernest Deitel, Izu Averbuch (Auerbach), Moritz, Francisc Gergely, Alexandru Nagy şi alţii cu nume de aceeaşi rezonanţă, dar şi de colonelul Gheorghe Crăciun, căpitanul Ion Cârnu, Stelian Alexandrescu şi Stoica. Cei dintâi comandau, iar ceilalţi executau treburile murdare.

Ion Gavrilă Ogoranu era încadrat într-o organizaţie condusă de tânărul inginer Gheorghe Toader, şef de promoţie a Politehnicii din Bucureşti. Se aflau în legătură cu rezistenţa militară din garnizoana Făgăraş, prin cpt. Sabin Mare, precum şi cu organizaţia studenţilor şi muncitorilor din Braşov, prin Gheorghe Jimboi şi fraţii Alexandru şi Ion Fulicea. Se cunoştea existenţa la vremea aceea a unui comandament unic pe ţară al tuturor forţelor anticomuniste. La Sâmbăta de Sus se afla, cu domiciliu obligatoriu, prof. Nicolae Petraşcu, secretar al Mişcării Legionare, iar în Recea se afla generalul în rezervă Vasile Mitrea.

La arestările din 1948, au fost închişi cei mai mulţi dintre studenţii făgărăşeni activi în mişcare, între care Iancu Morar, Moise Bărcuţean, Ion Ivan, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Octavian Tomuţa, Octavian Crişan, Octavian Popa, Aurel Nuţiu, Nelu Muntean. Dintre cei arestaţi atunci urmau să fie ucişi în închisoare: ing. Gheorghe Toader, dr. Petru Săbăduş, Gheorghe Jimboi şi muncitorul Ion Fulicea. De asemenea au fost arestaţi majoritatea fraţilor de cruce de la Liceul Radu Negru, în frunte cu Victor Roşca. În timpul arestărilor de la Braşov a fost împuşcat şi ucis în stradă, în plin oraş, studentul Isac.

Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de comisari ai Siguranţei, Poliţiei, şi ofiţeri ai Jandarmeriei, care la mai puţin de un an urmau să fie la rândul lor arestaţi şi condamnaţi.

Puţinii studenţi şi elevi scăpaţi de arestare au pus bazele grupului de rezistenţă de pe versantul nordic al munţilor Făgăraş.

În partea răsăriteană a judeţului Făgăraş, s-a organizat grupul „Vultanul”, sub conducerea învăţătorului Pridon, din Părău, căpitan în rezervă, fost voluntar în armata română în primul război mondial. Alături de el se afla studentul Marcel Cornea, învăţătorul Ioan Boamfă şi tânărul Ioan Buta. Fraţii de cruce Ion Mogoş şi Niculae Mazilu, ieşiţi din închisoare, au adunat într-o organizaţie tinerii din satele din jurul Făgăraşului şi, prin Victor Ioan Pică, au reînfiinţat frăţia de la Liceul Radu Negru.

Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului: Miliţie, Securitate sau chiar cu armata activă. În cele 146 dosare de urmărire ale Securităţii apar menţionate 108 acţiuni întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe rând, după cum urmează: primul ucis în luptă în noiembrie 1950, a fost studentul Marcel Cornea, în satul Părău, şi a fost prins rănit studentul Gilu Radeş. A urmat în decembrie, feciorul Toma Pirău (Porâmbu), căzut în luptă în satul Ileni, în şura lui Dumitru Cornea.

În Sărata, a fost împuşcat învăţătorul Ion Cândea. În ajunul Crăciunului, mor vânduţi, luptând, elevii: Ion Mogoş şi Niculae Mazilu în satul Pădureni, judeţul Timiş, în casa lui Traian Muraru. Sunt prinşi răniţi într-o ciocnire în Râuşor elevul Silviu Socol, ţăranul Gheorghe Arsu, studenţii Gheorghe Duminecă şi Nicolae Stanciu din Aluniş, Olt. Toţi aceştia, împreună cu plutonierii Partenie Cosma, Dumitru Cornea, Traian Muraru, învăţător Pridon, căpitan activ Traian Monea au fost condamnaţi la moarte anul 1951. Sute de oameni au foist arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare. A fost arestat şi studentul Mihai Maga, a pierit fără urmă sublocotenentul Frâncu.
Toma Pirău

Pleacă dintre noi în străinătate căpitanul Sabin Mare, cu angajamentul că se va întoarce paraşutat. Sunt ucişi în condiţii necunoscute, membrii grupului de paraşutaţi, lansat la Sărata, Făgăraş: Constantin Săplăcan, Ilie Puiu, Wilhelm Spiendler, Mathias Bohn şi Gheorghe Bârsan. În legătură cu ei sunt condamnaţi la moarte şi executaţi fraţii de cruce Mircea Coman şi Serafim Ilisie.

În 1951, în decembrie, este rănit grav, căzând în mâinile Securităţii, luptătorul Dumitru Moldovan din Lisa, Făgăraş, şi este prins tatăl său, Vasile Moldovan. Este prins Petru Novac, tatăl lui Nelu Novac.

În februarie 1952, în satul Voievodeni, este vândut şi ucis Andrei Haşu (Baciu), conducătorul de fapt al grupului. Spre finele anului 1952, în Poiana Sibiului, este ucis în luptă, lt. „Dumitriu”, pe numele real Gheorghe Ionele din Arieşeni, Alba. Este prinsă în Avrig, a doua zi de Crăciun, Lenuţa Făină.

Timp de doi ani n-a mai murit nimeni din grup. Au rămas 11 persoane, venind şi Ioan Pop din Lisa în rândurile grupării. În 1953, a murit sau a fost prins căpitanul Sabin Mare, alături de Gavrilă Pop.

La 6 august 1954, cad în luptă cu forţele Securităţii la Obreja, Alba: Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac. La 20 august, cade în mâinile Securităţii la Avrig, grav rănit, elevul Ion Ilioi. Este prins rănit în Porumbacu de Jos, preotul greco-catolic Ioan David şi cumnatul său Candid Bărdaş. În Porumbacul de Sus, este prins dr. Consantin Cismaş.

În iunie 1955, Remus Sofonea, rănit grav, şi Laurean Haşu hotărăsc să se sinucidă pentru a nu cădea vii în mâinile Securităţii. Laurean Haşu nu moare, ci e salvat şi vindecat de prof. Olimpiu Borzea.

Sunt prinşi prin vânzare, pe rând, în anul 1955, studenţii Ion Chiujdea şi Laurean Haşu, elevii Ioan Novac şi Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 Ioan Pop. Aceştia, împreună cu prof. Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Burlacu, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în noiembrie 1957, mai puţin ultimii doi, cărora li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Victor Metea, care a refuzat să facă cerere de recurs şi graţiere, drept pedeapsă, a mai fost ţinut viu în lanţuri, până în aprilie 1958. Dr. Pompiliu Stanciu a murit în arestul Securităţii, în condiţii suspecte.

Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii. Dintre acestea amintesc: fam. Borzea din Viştea de Jos, Bucelea din Viştea de Sus, fraţii Elisabeta Malene şi Remus Budac din Cârţa, fam. Vasile Mureşan din Dăişoara, Bârsan din Retiş, Aroneasa, Comşa, Gavrilă, Iftim din Cincu, Aurel Dăişorean din Merghindeal, Ieronim Mihai din Bărcut, Ieronim Albu din Crihalma, Gheorghe şi Ion Buta din Jibert, medicii Gheorghe Brescan şi Vasile Munteanu, Ion şi Nicolae Grecu din Şoarş, sute de familii din toate satele din Ţara Oltului, care se găseau ca bănuiţi în arhivele Securităţii. Nu trebuiesc uitaţi sutele de ciobani din Argeş şi Muscel, nici pădurarii din zona Făgăraş.

Caracteristic pentru toţi aceşti oameni e declaraţia preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: “Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea şi pe Gavrilă, care-mi sunt dragi ca şi copiii mei”.

Nu doar ei au făcut rezistenţa anicomunistă. Înaintea lor au fost preoţii ortodocşi sau uniţi cu Roma, în frunte cu Arsenie Boca, stareţul Mănăstirii Sâmbăta, preot David Ion din Scorei, Stanislav Axente din Lisa, Dascălu din Arpaş, Bălescu din Ucea de Sus, Moldovan din Recea, Raita şi Motoc din Săsciori, Coriolan Buracu din Făgăraş, şi alţii care au luat calea închisorilor sau a Canalului.

Aceeaşi atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii şi învăţătorii. Lista lor începe cu prof. Nicolae Petraşcu, Virgil Mateiaş, Romulus Ursu, Valer Literat, Mihai Novac, Săbăduş, notarul Moise Câlţea. Ei au fost în acel colţ de ţară un dram de demnitate creştină şi naţională, un picur de speranţă în viitor. “I-am întrebat”, scrie unul din martori, într-o declaraţie în arhiva Securităţii, “dacă ei mai cred într-o cădere a regimului comunist din ţară. Mi-au răspuns: ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”.

Rezistenţa făgărăşană, ca de altfel întreaga rezistenţă anticomunistă pe ţară, lucru ce reiese din documentele de atunci, a avut trei caracteristici:

1. Caracter naţional, indiferent de cine a fost iniţiată şi constituită, militari, legionari, ţărănişti, intelectuali, studenţi, elevi, ţărani, muncitori, preoţi, scopul rezistenţei era SALVAREA ROMÂNIEI DE REGIMUL COMUNIST, sau măcar salvarea demnităţii poporului român. Drapelul sub care se lupta era tricolorul. Toţi aveau conştiinţa că reprezintă adevăratul stat român, şi nu cel impus cu forţa de Armata Roşie şi consilierii sovietici. În acuzaţiile ce li s-au adus şi pentru care au fost condamnaţi era şi aceea că şi-au însuşit atribute ale statului român. Adevărat, aşa a fost. Cu această conştiinţă s-a luptat şi s-a murit! De asemenea aveau conştiinţa că reprezintă adevărata armată română, şi nu cea silită să cânte pe străzi, „O, Moscova, patria mea”.
2. Al doilea caracter a fost cel creştin. Luptând pentru neamul românesc, au luptat cu credinţa că luptă pentru prezenţa lui Hristos în sufletul neamului nostru, pentru valorile creştine, pentru adevăr şi dreptate, pentru ca neamul nostru să rămână creştin aşa cum a fost în cei 2000 de ani.
3. Caracter monarhic, luptam pentru o Românie regală, cu o constituţie democratică, în care să se prevadă: drepturi, obligaţii şi libertăţi pentru toţi cetăţenii ţării, de orice neam şi de orice stare socială.

Tactica şi strategia Grupului Carpatin Făgărăşan

Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi munţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit centrul de rezistenţă, Securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă, eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.

Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile Securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele Securităţii, dactilografiate sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.

După “Revoluţie”, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

În prefaţa volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele Securităţii.

Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest număr 30 volume au fost alcătuite de Miliţie, restul de Securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957 şi condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele Securităţii, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informaţii despre paraşutaţii de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa, ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste.

Materiale care se află în dosarele studiate la C.N.S.A.S.

Ca volum de pagini scrise, sunt notele informative ale diferiţilor informatori. De altfel trebuie ştiut că orice acţiune desfăşurată de Securitate a avut la bază o informaţie, adevărată sau falsă, despre noi. Cum au fost recrutaţi şi cine au fost informatorii?

Primii informatori ai miliţiei şi securităţii au fost vechii agenţi ai jandarmeriei, poliţiei şi siguranţei. Stăpânii s-au schimbat, dar uneltele au rămas. În multe cazuri au rămas şi stăpânii. Jandarmii au devenit miliţieni, comisarii şi ofiţerii au devenit ofiţeri de Miliţie şi Securitate, tot atât de zeloşi şi de slugarnici ca şi înainte, ba chiar mai mult. Ca exemplu, îl dau pe plutonierul de Miliţie Gheorghe Mureşan, care a trimis la moarte şi închisoare sute de oameni. De altfel lucrurile s-au petrecut la fel şi în eşaloanele superioare: şeful Siguranţei antonesciene, Eugen Cristescu, condamnat la moarte odată cu mareşalul, n-a fost trimis în faţa plutonului de execuţie, ci cocoţat la Direcţia Securităţii, unde şi-a adus aportul, la distrugerea „duşmanilor regimului”. Că, după un timp, când nu au mai avut nevoie de ei, au fost arestaţi şi condamnaţi şi ei la rândul lor, acest lucru face parte din morala comunistă.

De obicei, într-un fel, informatorii nu erau numai informatori, ci erau oameni tari, mai ales în sate şi oraşe, care puteau dispune de semenii lor, pentru satisfacerea propriilor lor interese. Erau cunoscuţi de toată lumea, şi ei voiau ca oamenii să le ştie de frică. De multe ori se poate vorbi chiar de dinastii de informatori. Iată un caz pe care-l cunosc bine: informatorul nr. 1 a fost primar în timpul stăpânirii maghiare, trimiţându-şi consătenii la închisoare, mai zelos decât jandarmii maghiari. După Unire, n-a păţit nimic, s-a înscris în Partidul Liberal şi a fost tot primar. S-a purtat la fel cu sătenii, de data aceasta cu ajutorul jandarmilor români. Nr. 2, fiul primului, a fost mare şi tare în timpul dictaturilor carlistă şi antonesciană. Se lupta să ajungă primar. Pe pâra lui au fost ridicaţi consăteni şi trimişi din post de jandarmi în post de jandarmi, cu mâinile legate. Nr. 3, fiul nr. 2, a fost un zelos agent al Securităţii, făcînd pâri mincinoase la adresa consătenilor. Doi oameni pârâţi de el au murit în urma bătăilor primite de la Securitate. Nr. 4, fiul nr. 3, a ajuns ofiţer de Miliţie şi apoi de Poliţie.

Altă categorie de informatori erau cei care prin funcţia lor aveau tangenţă cu noi. Pădurarii, paznicii de vânătoare, vânătorii din magazine, paznicii de câmp şi din sate, ciobanii, cabanierii, medicii, farmaciştii, postaşii, hornarii, învăţătorii, preoţii, vânzătorii, medicii veterinari etc, care erau obligaţi să-şi ia angajamentul că vor raporta tot ce au observat. Erau instruiţi în acest sens şi uteciştii şi pionierii, în şedinţele lor de îndoctrinare comunistă. Uneori copiii şi-au vândut părinţii şi vecinii, cu pasiune. O categorie aparte de informatori erau chiar membrii familiilor noastre, colegii de şcoală, prieteni şi sprijinitori de-ai noştri.

Noi am sfătuit întotdeauna pe oamenii noştri să nu refuze propunerea Securităţii de a deveni agenţi, pentru a nu fi arestaţi, şi să-şi ia angajamentul că ne vor vinde. Era singura modalitate, de a scăpa de arestare şi de chinurile din beciurile Securităţii. Pe ei i-am sfătuit să dea informaţii despre noi, lipsite de importanţă. În multe cazuri, le spuneam noi ce să declare Miliţiei şi Securităţii pentru a fi crezuţi şi pentru a-i deruta. Spera oare Securitatea că va obţine rezultate astfel? Aveau puţine speranţe, dar se mulţumeau cu ce se realiza. Trebuie spus că asupra oamenilor noştri şi în general asupra populaţiei se făceau ameninţări mari şi chiar se recurgea la ele. Bunăoară: „vă vom duce cu toată familia, de nu va mai şti nimeni de voi!”, „te vom ucide în bătaie la Securitate!” , „ai o fată sau o soţie, o vom lua-o la Securitate, şi câinii îşi vor bate joc de ea!”. Cu toate acestea nu am fost vânduţi.

Există în istoria grupului nostru însă, doar câteva cazuri, când sprijinitorii noştri, terorizaţi şi îngroziţi, au cedat: fratele lui Toma Pirău, Ion Gălbingea, şi mai târziu, prof. Ion Grovu, care a vândut ultimul grup dintre noi.

S-a vorbit mult după revoluţie despre publicarea listei cu numele informatorilor Securităţii. În cazul nostru, ar fi cel puţin, o mare greşeală. Nu faptul că ai iscălit un angajament te face vinovat. La vremea aceea refuzul de a fi informator era egal cu chinuri şi cu urmări foarte grave, arestare, deportare sau moarte. Majoritatea oamenilor noştri de sprijin au trebuit să iscălească un astfel de angajament. Nu poate fi socotit cineva informator dacă a declarat informaţii lipsite de valoare, ca de ex. „Părinţii lui Metea Victor au fost la biserică”, sau dacă au spus lucruri pe care Securitatea le ştia, ca de ex. am văzut-o pe mama lui R. cu haine cernite, deci ştie că fiul ei e mort. Informator îl socotim pe acela a cărui informaţie a ucis sau a produs un rău cuiva. Sunt zeci de mii de pagini în cazul nostru, conţinând informaţii care nu ne puteau face nici un rău. Oamenii le-au dat din cauza fricii sau anume ca să deruteze Securitatea. Ar fi o crimă ca numele adevărat al autorilor acestora să figureze într-o listă oarbă a informatorilor.

Şi, cu toate acestea, au fost oameni care au refuzat pe faţă să-şi ia un angajament. Un paznic de vânătoare a spus: „eu am fost angajat să ocrotesc vânatul, nu să vânez oameni”. Unui condamnat la 15 ani i se promite eliberarea, dacă promite că-l va preda pe nepotul lui. „Să-mi vând eu sângele meu? Ce vreţi să faceţi din poporul acesta?”

Adevăraţii informatori, au fost aceia care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, pentru bani sau alte beneficii, şi-au trimis consătenii la arestare, condamnare sau moarte, ca bunăoară cei ale căror informaţii au dus la 17 condamnări la moarte, zeci de condamnări la închisoare, familii distruse, gospodării arse din temelii, informaţii răsplătite cu câte 1000 de lei de informator. Informatori vinovaţi au fost şi cei care s-au răzbunat pe semenii lor, pârându-i că au legătură cu cei din munţi, fără să fie adevărat. Pe vremea aceea nu puteai să te răzbuni pe cineva mai crunt, decât pârându-l că are legătură cu aceştia (ca bunăoară cel care s-a răzbunat pe vecinul său, Octavian Lazea, declarînd că mama lui Gavrilă a fost văzută la acesta cu o traistă de merinde, lucru complet neadevărat. Cei doi au fost arestaţi, bătuţi şi aruncaţi în nesimţire pe marginea drumului).

În dosare se găsesc pe lângă informaţii, rapoarte, telegrame, procese verbale, note, dispoziţii, hotărâri etc precum şi activitatea trupelor de Securitate împotriva noastră din timpul anilor 1950-1956 şi chiar de mai târziu. Nu am găsit consemnate acţiunile de mai mică amploare ale Miliţiei şi Securităţii din anii 1948 şi 1949. De asemenea se găsesc consemnate doar acţiunile din regiunile Stalin şi Sibiu, şi numai tangenţial amintite cele din regiunea Argeş, deşi ne-am ciocnit în multe rânduri cu trupele din regiunea Argeş (ca de ex. în 1951 în Piscul Netorului, în 1952 pe muntele Moldoveanu şi în 1954 la Izvoarele Topologului.)

Două acţiuni, şi anume cele de mai mare amploare din vara anului 1951 şi din 1952, nu sunt consemnate, ultima deloc, iar prima de abia tangenţial amintită. Cauza? Ultima se pare că a fost condusă de Nicolae Ceauşescu pe când era general la armată. De altfel din loc în loc, în volume, se găsesc file albe (chiar scris cu cuvintele “filă albă”, înlocuind desigur ceva ce a fost extras).

Efectivul acţiunilor a variat de la grupa de patru până la zece ostaşi, până la plutoane şi mai la urmă regimente, când grupul nostru carpatin nu mai era numit „bandă”, ci a devenit „inamicul”. Deşi s-au folosit permanent avioane şi elicoptere, ele nu sunt decât parţial amintite.

Desfăşurarea acţiunilor este consemnată amănunţit, unele chiar foarte amănunţit, fiind trecute chiar şi numele câinilor care au participat la acţiune.

În total am numărat 108 acţiuni ale miliţiei şi securităţii, repartizate astfel pe ani:

* 16 acţiuni în 1950
* 7 acţiuni în 1951
* 15 acţiuni în 1952
* 23 acţiuni în 1953
* 25 acţiuni în 1954
* 18 acţiuni în 1955
* 4 acţiuni în 1956.

Desfăşurarea ciocnirilor cu grupul nostru sunt consemnate destul de aproape de adevăr. De obicei sunt introduse elemente care să le scuze insuccesele: de exemplu se prezintă un număr mai mare de bandiţi, se trec mai puţine forţe ale Securităţii, armamentul blocat, acţiunile s-au petrecut seara când întunericul avantaja bandiţii; şi bineînţeles au găsit totdeauna ţapi ispăşitori, din vina cărora noi n-am fost distruşi şi ei au avut pierderi. Ofiţerii incompetenţi au fost daţi afară sau înaintaţi Tribunalului Militar.

În ce priveşte adevărul şi minciuna din dosare: unele piese din dosar sunt adevărate, aşa cum sunt prezentate, altele sunt cosmetizate, cu scuze şi elemente favorabile lor, altele sunt denaturate în parte sau complet, pentru ca vina să cadă total asupra noastră. În sfârşit, unele sunt în totalitate inventate cu bună ştiinţă, pentru ca organele să-şi justifice ineficienţa în faţa forurilor superioare. Un astfel de caz este cel al licenţiatei Elena Şofariu, a cărei viaţă a fost distrusă de Securitate, bănuită a avea legături cu grupul nostru, fata neavând însă nici cea mai mică legătură cu noi.

Aici consemnez un mare noroc pentru grupul nostru făgărăşan. În majoritatea grupurilor din ţară, nu mai trăieşte nimeni dintre cei ce pot confirma cât adevăr şi câtă minciună se află în dosarele Securităţii. În grupul nostru făgărăşan au supravieţuit şi mai trăiesc destul de mulţi din cei ce au trăit acele evenimente şi le pot judeca (luptătorii Ion Ilioi şi Gilu Radeş, Olimpiu Borzea, Ion Grecu, Victor Ioan Pică, Dumitru Moldovan, autorul acestor rânduri şi alţii. Până de curând au trăit dr. Nicolae Burlacu, înv. Elisabeta Malene, şi preotul Victor Dâmboi.). Trebuie spus că în volumul dosarelor, documentele nu sunt aşezate după niciun criteriu logic, nici cronologic, nici tematic. În multe cazuri cuprinsul volumului nu corespunde titlului de pe copertă. Pentru sistematizarea enormului material ce l-am scos din arhive, am adoptat pe cât posibil ordinea cronologică, cu anul, luna şi data când a fost emis documentul. Astfel se face ca un document să nu aibă legătură tematică cu cel de dinaintea lui sau cu următorul document. Am consemnat fiecare document cu data, volumul, fila de unde provine şi autorul documentului. În unele cazuri, din neatenţie, am uitat să trec, unul sau două din aceste repere, şi mi-ar fi trebuit un timp enorm să repar greşeala.

Scopul tipăririi volumelor lui Ion Gavrilă Ogoranu

1. Să dovedesc că amintirile din cele trei volume publicate sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” nu au fost nişte povestiri, ci realităţi crude, la care autorul şi ceilalţi amintiţi în carte au participat efectiv.
2. Să dovedesc că prin curăţia idealurilor pentru care am luptat, prin dăruirea de care am dat dovadă, prin păstrarea liniei de onoare şi morală creştină ce-am adoptat-o, prin tactica şi strategia pe care le-am folosit, prin acţiunile de luptă la care am participat, prin jertfele pe care le-am adus, prin efectivele forţelor duşmane care au acţionat asupra noastră, prin influenţa pe care am avut-o asupra zonei din sudul Transilvaniei, grupul nostru carpatin de eliberare naţională poate fi aşezat cu cinste alături de celelalte sute de grupuri de rezistenţă anticomunistă din România.
3. Toate cele de mai sus le pun în faţa istoricilor, să judece, să cântărească şi să se pronunţe dacă într-adevăr a existat o rezistenţă armată anticomunistă în România.
4. M-a interesat mai puţin numele informatorilor şi ofiţerilor care au făcut poliţie politică şi au acţionat asupra noastră. M-am oprit cu drag la chipurile luptătorilor, la sufletul lor curat, la cei ce şi-au jertfit pe altarul patriei tinereţea, libertatea, şi la urmă viaţa, fără a pretinde nimic pentru sine. Asupra acelora care nu au nici până astăzi, nici cruce, nici mormânt. Am adus în faţă de asemenea, chipurile oamenilor din acest colţ de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am scris o pagină, de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece şi savantă, a forţelor de producţie, a conflictelor de interese, a centrelor de influenţă interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră luptă şi se zbate să supravieţuiască, ce-şi apără credinţa în Hristos, nevoile şi neamul, demnitatea celor înfrăţiţi cu râurile şi ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, ţării, cuvintele: MAMĂ ŢARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ LUPTĂM ŞI SĂ MURIM PENTRU TINE!

Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

Ţin să reamintesc tuturor că în România comunismul a fost condamnat oficial!

2 Comments

  1. Ha, asa ma numesc si eu, destul de marfa blogul

  2. Imi imaginez ca n-oi fi singurul care poarta acest nume. Unicat ca Eminescu e antrenorul Lucescu, vorba rapsodului. 😆


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.